Legenda cainelui

A fost odată, demult, demult, un cioban care-și păștea turma lui de oi într-o poiană frumoasă, din apropierea unei păduri; iar colo mai departe, spre răsărit, își avea ciobanul stâna. Dar tare greu îi era bietului om să umble, când avea nevoie, la agonisita lui… și știți de ce? N-apucă să se depărteze oleacă și, cât ai clipi din ochi, ieșea din pădure nasul oilor, un lup, care-i hărtăpănea pe toată ziua câte-o oaie. Că n-avea omul pe nimeni altul să-i fie păzitor al turmuliţei lui.

Azi așa, mâine așa… s-a luat ciobanul de gânduri, că nu putea să se dedulcească în voie de munculița lui; iar dacă se dedulcea, pierdea oile. Da’ asta până într-o zi, când uite că nimerește la turmă un oacheș bătrân, cu barbă albă colilie și părul până-n călcâie. Ba avea și niște chei la brâu.
– Bună ziua, mai ciobane.
– Mulţumim dumitale. Da’ încotro?
– Până aici, moşicule. Rogu-te, fie-ţi milă şi dă-mi olecuţă de caş, că sunt călător şi de foame mă abătui pe aici. Crede-mă, tată, că de foame nu văz înaintea ochilor.
– He, moşule, zise ciobanul, ţi-aş da cu dragă inimă, da’ nu pot, păcatele mele.
– De ce?
– Apoi, cum mă depărtez, vine un lup din pădurea ceea şi-mi hărtăpane o oaie; ba-mi mursică şi din celelalte.
– Aşa? Apoi du-te fără grijă, dacă e numai p-atâta, că păzesc eu în locu-ţi.
– Bine, mă duc.

Și a plecat ciobanul. Dar lupul, atunci atât i-a fost. Când se uită unchiașul, îl vede venind cu limba scoasă dinspre pădure și… gadina dă fuga la turmă… Da’ atunci ce să vezi dumneata? Unchiașul odată scoate din sân două mere și le aruncă înaintea lui, așa că se dau de-a dura pe lângă turmă… Ş-apoi, minune… S-au făcut din cele două mere două lighioi, amândouă la fel cu lupul, dar ceva mai mici; lighioi care până atunci nu mai fuseseră pe pământ. Și lighioile acelea, în grabă au început să se crețe furcă cu lupul, să latre la el și înainte de a-și apuca lupul tainul, să-l gonească spre pădure. Așa! Și moșul se uită cu bucurie la făpturile zidite de el; iar oițele pășteau în liniște.
Atunci sosește și ciobanul cu cașul și vede minunea. Pricepe că e la mijloc putere dumnezeiască; cade în genunchi înaintea unchiașului și începe să întrebe:

– Doamne, Doamne! Spune-mi! Cine ești de-mi făcuși atâta bine?
– Eu sunt Petre! Şi ţi-am făcut binele ăsta, drept răsplată că ai avut şi tu inimă bună cu mine.
– Aşa? Grăieşte ciobanul şi începe să se închine. Iartă-mă dar, Sfinte Petre că nu am ştiut de la început cu cine grăiesc.
– Nu-i nimic, omule! Mai bine scoală şi ascultă aici. Vei şti că lighioaia aia cea mai haidoşă e câine, iar cealaltă e căţea. Din ele are să se tragă d-aici înainte neamul câinilor, care or apară în toată vremea turmele şi toate vitele de lupi.
Şi după ce vorbi astea, câinii se întoarseră de la pădure şi începură să se apropie de om, să se milcoşescă, să se dăgârteze pe lângă el şi să-l lingă pe haine. Iar unchiaşul, după ce făcu câteva semne spre oi şi spre câini, semn de binecuvântare, începu să se îndepărteze încet, încet, până pieri într-o lumină orbitoare!
– Mare e puterea ta, Doamne! Zise iarăși ciobanul, când mai văzu şi asta și iarăși căzu în genunchi și mulțumi Sfântulețului.
Și așa, vezi? Din merele alea se trag câinii de astăzi. D-aia câinele nu e spurcat. El săracul, e cel mai credincios prieten al omului şi în toată vremea se roagă așa Celui de-Sus și lui Sfântu Petre, ziditorul lui:
– Doamne, Doamne! Să trăiască stăpânii mei și să facă nouă feciori; să trăiască apoi feciorii, ca să iasă fiecare cu câte-o îmbucătură în mână, să-mi dea, să mă satur și eu.
Nu zice că pisica:
– Doamne, Doamne! Să moară toți din casă; să rămână doar o babă și să fie și aia oarbă, ca să-i pot lua eu din mână, orice-mbucătură.

legendă populară românească